Născut în 1970, Șerban Alexandrescu este unul dintre creativii de top ai publicității din România.

Numele lui e legat de compania ”Headvertising”, de o sumedenie de premii și, mai ales, de un soi de atitudine tranșantă, necomercială și prea puțin căutată.

Ne știm de la începutul anilor 90, de cînd scriam împreună pentru revistele studențești. Apoi am evoluat în profesii diferite și, deși ne-am urmărit constant de la distanță, n-am avut timp să bem mai mult de trei beri în 25 de ani, ceea e și asta o bună definiție a ”decrețeilor”.

Mi-a trimis articolul imediat după ce am semnalat interviul lui Vasile Ernu din Timpul.

Dacă parcurgi textul lui Șerban, te simți inspirat să-ți exprimi propria versiune cu privire la generația ta. Așa a apărut ideea unui ciclu, nu știu cît de lung, publicat în fiecare sîmbătă dimineață de la ora 10, cu articole despre ceea ce cred ”decrețeii” în legătură cu ei înșiși.

O încercare, o reflecție fără mofturi, fără elitisme și fără resemnări.

Generația 40+ critic despre ea însăși.

Cred că acest joc nu-și putea găsi un început mai bun decît textul sincer al lui Șerban Alexandrescu.

Am tresărit găsind recent în prefața cărții ”Cu ultima suflare”, următoarele cuvinte:

”Pregătiți-vă. Așezați-vă. Ascultați cum sună curajul!”.

 

Generația care încă n-a.

de Șerban Alexandrescu

 

Nu doar în fotbal e dificilă „schimbarea de generaţie”.

Şi deşi de câţiva ani de zile DNA-ul parcă încearcă să ne dea o mână de ajutor, şi în politică treaba se va dovedi deosebit de grea.

Pentru că alternanţa de care avem nevoie e una extrem de complexă: nu va trebui să schimbăm doar un partid cu altul, nu vom schimba doar o generaţie de politicieni cu alta. Dar, ca discuţie de human resources, asta cu „generaţia” rămâne o discuţie foarte interesantă.

Până ca „hipsterimea activă”, angajată social, să dobândească experienţa de viaţă necesară în mod obiectiv pentru a ajunge „la butoane” va trece nişte timp. Timp în care nu putem rămâne în fundul gol. Eh, cine pune muzica până atunci?

Moment în care toate privirile se îndreaptă spre decreţei: sunt „next in line” şi sunt cei mai numeroşi.

OK, „decreţeii” reprezintă o etichetă extrem de elastică: unii îi consideră decreţei doar pe cei născuţi în ’67-’69 (după „Decretul 770” care interzicea avorturile), alţii lungesc perioada până prin ’72-’74, iar alţii trag de ea până în 1984, când natalitatea practic scade până la nivelul ei „pre-decret”, din 1966.

Însă eu nu mă refer aici la „copiii nedoriţi, dar născuţi din cauza decretului”, ci numesc aşa toată generaţia masivă numeric şi omogenă cultural, care astazi reprezintă forty-somethingii ţării ăsteia.

Dacă vorbeşti de antreprenori, de middle-class, de managerime, de corporaţii, de bani, de case, de credite, statistic vorbind cam despre „decreţei” vorbeşti.

Ca vârstă şi ca experienţă, cel puţin teoretic, decreţeii ar trebui să fie numai bine copţi pentru „sarcina istorică” de a se sui la volanul schimbării – însă mie mi-e că s-ar putea ca ei deja să fie şi arşi, nu doar copţi.

Sunt mulţi, sunt foarte mulţi, sunt cei mai mulţi, însă n-au conştiinţa puterii lor şi n-au nici „conştiinţa de generaţie”.

2 milioane de copii s-au născut în România între 1967 și 1972

Sunt generaţia crescută în cea mai mare competitivitate – pururi enşpe mii pe un loc, la orice ar fi candidat. Sunt însă şi o generaţie formatată în obedienţă. De aceea a fost şi atât de uşor de manipulat, de oricine a vrut să o manipuleze.

Au pornit la ţanc în viaţă: aveau în jur de douăzeci de ani la revoluţie.

Carne de tun proaspată, energică, au umplut cu entuziasmul lor toate crăpăturile tranziţiei. Mulţi, destul de bine educaţi, obişnuiţi cu puţin şi – cum am mai spus – foarte competitivi. Extrem de uşor de momit cu mărgele şi mărunţiş, cu lucruri străine, cu maşini, cu prime, cu cuvinte mari scrise pe cărţi de vizită mici.

Au crescut ca Piperuş Petru, au crescut într-o zi cât alţii din Vest într-un an.

S-au căţărat prin ierarhii şi prin organigrame, apoi au început să „monetizeze” şi să strângă ca hârciogii. Ce? Orice. Au fost cei care n-au avut şi au visat să aibă – şi au fost şi primii care au putut să aibă.

Aşa că majoritatea dintre ei şi-au lăsat tinereţea prin birouaşe cu mochetă şobolanie, sub tavane false, aşezati între rafturi Neoset, sau aşteptând să se facă verde în Matizuri şi Cielo.

În schimbul tinereţii au primit jetoane cu care foarte mulţi au participat la Marele Joc Imobiliar. La care – Crac! Trosc! – majoritatea dintre ei au pierdut spectaculos când a venit criza.

N-au intrat „generaţional” în societate când ar fi fost normal, n-au însemnat ce ar fi putut să însemne, nici cultural, nici politic.

Au fost detaşamentele de şoc ale biznisului; cu capul îngropat adânc în Excel-uri n-au văzut (şi nici n-au vrut să vadă) nimic din ce se întâmplă cu România în jurul lor. N-au mai ieşit în stradă, n-au mai protestat, n-au mai militat, au ţinut capul jos şi au săpat.

Au devenit colaboraţioniştii perfecţi pentru jegul şi slinul politic care a otrăvit întreaga ţară. Au fost un volum mare de gaz politic inert. Cei mai mulţi s-au ferit obsesiv de politică, nu cumva să rişte ceva business-wise. Ba chiar s-au mândrit cu asta. N-au zgâlţâit barca şi astfel nici n-au văzut câtă apă intră în ea, de fapt.

Egoişti, au mizat totul pe propria prosperitate.

N-a prea curs nimic dinspre ei înspre societate. Dacă apartamentul lor era OK, li se rupea că trotuarul e spart şi strada e ruptă. Dacă plodul lor era la şcoala englizească, li se rupea că învăţământul e praf şi pulbere.

Criza economică a venit pentru ei ca o surpriză; te-ai fi aşteptat ca nişte oameni cu ochiul pe bani să o fi înţeles măcar pe asta cu economia, dar autohipnoza a fost foarte eficientă.

Prima generaţie a „economiei de piaţă” a fost şi prima generaţie care a primit în plină figură o criză economică de amploare. Chiar bunul lor prieten, businessul, i-a înjunghiat pe la spate; şi încă nu şi-au revenit din surpriză, dezamăgire şi frustrare.

Acum sunt o generaţie tuflită. Criza a ţinut ceva vreme, iar revenirea e rahitică. Cam toate lucrurile prin care se defineau sunt în curs de redefinire. Mulţi nu înţeleg exact ce li s-a întâmplat şi unde au greşit. Însă la fel de mulţi încep să înţeleagă.

Încep să înţeleagă că prosperitatea individuală e ceva foarte cu dus şi întors. Şi că nu poţi fi foarte fericit într-o ţară deloc fericită. Încep să înţeleagă că maşina lor particulară merge doar pe drumul public. Încep să înţeleagă că au şi drepturi, nu doar îndatoriri în relaţia cu statul.

Încep să-şi dea seama că au plătit multe impozite şi că nu prea au primit vreo mare brânză înapoi pentru ele.

187.372 de copii s-au născut în 2015 în România, de aproape trei ori mai puțin decît la ”decreței”

528.000 de copii s-au născut în România în 1967, primul an al ”decrețeilor”

Târziu, unii încep să-şi asume lucruri – dar mai bine mai târziu decât niciodată. Unii trag pe dreapta şi se refugiază în copii. Dar alţii încep să se lepede de frică – poate şi unde nu prea mai au mult de pierdut dacă tac.

Loviti de midlife crisis, mulţi dau cu toporul în fostele lor valori calpe.

Şi bine fac.

Cum va arăta această generaţie când va ieşi din „terapie”? Poate ea cu adevărat să se vindece de tunnel vision? Poate ea să dea afară toxina egoismului? Se poate ea reintegra în societate? Poate deveni actorul politic care ar putea fi? N-am vreun răspuns – totul e încă work in progress.

Ce are ea bun este exact partea „managerială”; e generaţia care poate plănui şi poate executa lucruri. Poate nu doar să viseze, ci poate şi livra; a tot făcut-o până acum, doar că a făcut-o pe mize mici şi a făcut-o pentru alţii.

Are mai mult spirit practic decât oricare altă generaţie activă şi are încă nişte energie rămasă. Important de asemenea: încă are nişte bani şi nu moare de foame.

E într-un punct bun, dacă poate scăpa de obsesia carierei, de număratul apartamentelor, de frică, de obedienţă şi de auto-plâns de milă. Dacă îşi poate canaliza mândria şi orgoliul înspre domenii din care mai multă lume ar avea de câştigat.

Sunt cei mai mulţi, au bani, au experienţă.

Dar încă n-au făcut nimic cu adevărat important. O generaţie neîmplinită.

Au muncit, dar li s-a cam dărâmat. Au muncit, dar nu prea se vede în jur.

Mai au nişte timp, au să facă oare ceva cu el?

Dacă era un film american, acum se ridicau de pe jos, îşi scoteau flinta din dulap şi…

Dar nu e un film american. E românesc.

Şi mi-e un pic fricuţă să nu fie unul de Daneliuc. Sau de Puiu.

Putem totuşi să facem chetă şi să vorbim cu cineva de la Pixar?

Articol de: Șerban Alexandrescu

Sursa:http://www.tolo.ro/2016/09/24/generatia-care-inca-n-a/

Comentarii